Recenzie de film: Split (2017)

Zilele trecute am vazut filmul Split. Da stiu, a trecut ceva timp de la lansarea lui, însa abia acum mi-am amintit de el. Dar sa lasam detaliile si sa vorbim despre lucrurile mai importante, adica despre film. Personajul principal este un tânar care sufera de tulburare de identitate disociativa si are 23 de personalitati, cea dea 24-a urmând sa iasa la iveala. El rapeste 3 fete pe care le tine ostatice într-o încapere dintr-un subsol. Mai multe nu va voi spune despre actiunea filmului, ci foarte pe scurt, voi vorbi despre ideea pe care mi-a lasat-o mie.

Mi-a placut si nu mi-a placut. Mi-a placut ca filmul creste gradul ce constientizare asupra tulburarii de identitate disociativa, oamenii putând sa înteleaga mai bine ca aceste „personalitati” apar ca mecanism de protectie atunci când personalitatea principala (Kevin în acest caz) se afla în pericol sau când realitatea este prea grea de suportat. Mi-a placut ideea ca psihoterapia te poate ajuta sa fii functional si sa functionezi normal în ciuda unei tulburari mintale. Mi-a placut si evidentierea faptului ca toti oamenii sufera într-o mai mica sau mai mare masura la un moment dat din viata lor, si ca acest lucru nu este unul rusinos, ci din contra unul care te poate ajuta sa devii puternic si sa reusesti sa treci peste suferinta. Nu mi-a placut însa faptul ca filmul a fost facut în asa-zisul stil american, în care senzationalul primeaza. Astfel, am simtit ca imaginile de tipul „thriller”, „horror” au distras atentia de la lucrurile amintite mai sus, creând exact teama si imaginea negativa care contribuie la stigmatizarea celor care sufera de tulburari mintale. Mi-ar placea ca cei care vor viziona acest film sa fie atenti la elementele pro si contra enumerate mai sus, în asa fel încât sa poata sa îsi creasca întelegerea si toleranta nu doar

fata de cei care au tulburare de identitate disociativa, ci fata de toti cei care au trecut si trec prin suferinta. Va doresc vizionare placuta.